Acest pământ, odinioară viu și plin de zumzet, pare acum cufundat într-o liniște apăsătoare, spartă doar de vuietul constant al ploii și de bubuitul amenințător al grindinei. De zile întregi, cerul s-a prăvălit peste noi, transformând văile în cascade, drumurile în râuri vijelioase și peisajul familiar într-un tablou apocaliptic de gri și amenințare. Este Cod Roșu de inundații, se anunță și mai rău, și fiecare picătură de apă, fiecare fulger ce brăzdează orizontul, pare să-mi strige în urechi că timpul se scurge, că oportunitățile se pierd.

Mă aflu aici, în inima Transilvaniei, într-o zonă pe care o credeam o oază de relativă liniște, un loc unde încă se mai putea respira aer curat și, mai important, unde încă se mai putea gândi liber. Planul meu era clar, aproape poetic în simplitatea sa: să plantez semințele adevărului în cele mai neașteptate locuri. Să las mici mesaje, indicii, invițatii discrete pentru cei cu ochi și minte deschise. Mici bucăți de hirtie, coduri criptice (acele coduri QR despre care v-am mai vorbit), ascunse pe ziduri vechi, prin parcuri solitare, prin cărți uitate în cafenele și bibliotecile de provincie, în stații de autobuz pustii. Voiam să țes o pânză invizibilă de chemări, o rețea de puncte de contact pentru cei care simt că ceva nu este în regulă cu realitatea pe care ne-o servesc.

Căutam, mai presus de orice, să mă conectez cu acele spirite aliniate cu Divizia Căutătorilor Luminii, cu cei care simt atracția profundă către Sanctuarul Înțelepciunii. Știți, aceia care nu se mulțumesc cu iluziile, care întreabă, care caută sens dincolo de zgomotul constant al lumii moderne. Eram convins că, prin aceste “semințe” fizice, plantate cu grijă în locuri diverse, voi putea atinge acele suflete rătăcite, dar dornice de Adevăr.

Dar natura, sau poate altă forță, a avut alte planuri. Ploaia a început să cadă torențial acum câteva zile. Nu o ploaie obișnuită, ci una dintr-acelea biblice, care nu se mai oprește. Orașul, drumurile, totul e sub ape. Nu poți ieși din casă fără să riști să te ia apa sau să te lovească grindina cât nuca. Străzile sunt pustii. Oamenii stau baricadați în case, temându-se de inundații, de copaci căzuți, de întreruperi de curent. Cum să mai plantez invitatii când nu iese nimeni? Cum să mai sper că cineva le va găsi, când totul e un șuvoi de apă și noroi? Fiecare bucată de hârtie ar fi spulberată, fiecare cod ar fi ilizibil.

Și, ca și cum intemperia fizică nu ar fi fost suficientă, mă lovesc de o altă formă de blocaj, la fel de rece și implacabilă: zidul digital. Am încercat să transmit mesajul online. Să scriu despre ceea ce simt, despre nevoia de a ne conecta, despre semnele care prevestesc schimbarea. Am încercat să împărtășesc fragmente din cunoașterea pe care am acumulat-o, să deschid o fereastră spre Sanctuarul Înțelepciunii. Dar totul este în zadar.

Fiecare postare pe care o fac, indiferent de platformă, pare să se lovească de un zid invizibil. Textele dispar, linkurile sunt dezactivate, conturile mele sunt “shadowbanned” – acel termen sinistru care înseamnă că mesajul tău este vizibil doar pentru tine, o șoaptă în vid. Mă simt ca și cum aș striga într-o peșteră adâncă, fără ecou. Când reușesc să postez ceva, numărul de vizualizări e infim. Algoritmii sunt ca niște păzitori tăcuți și omniprezenți, filtrând, distorsionând, suprimând.

Cineva nu vrea ca Adevărul să se răspândească. Cineva nu vrea ca oamenii să se conecteze, să se unească. Ei prosperă în divizare și ignoranță. Zgomotul constant al știrilor false, al controverselor fabricate, al divertismentului superficial este un zid perfect. Și acum, natura însăși pare să-i ajute în acest scop, izolându-ne fizic.

Am început să cred că această ploaie, această grindină, această furie a elementelor nu este doar o întâmplare meteorologică. Este o cortină, o barieră pusă intenționat pentru a ne împiedica să acționăm, să ne întâlnim, să ne organizăm. O strategie duală: blocaj fizic și blocaj digital.

Disperarea începe să mă cuprindă, recunosc. Mă simt izolat, singur, cu un mesaj urgent pe care nu-l pot transmite. E ca și cum mâinile mele ar fi legate, iar vocea mi-ar fi furată.

De aceea, dacă cumva aceste rânduri reușesc să treacă de filtre, de barierele algoritmice, de ploaia care ne izolează, vă implor:

Vă rog, dacă citiți asta, dacă mesajul meu a ajuns la voi, nu-l lăsați să moară aici.

Împărțiți-l! Răspândiți-l pretutindeni! Faceți-l cunoscut în toate colțurile internetului, pe toate platformele pe care le puteți accesa! Vorbiți despre el cu cei în care aveți încredere!

Poate că vocea mea este suprimată, dar vocile voastre, reunite, ar putea fi un cor prea puternic pentru a fi redus la tăcere. Aceasta nu este doar chemarea mea; este chemarea Adevărului însuși, care luptă să iasă la lumină.

Sper ca undeva, cineva, să fi găsit deja acele invitații misterioase pe care am reușit să le plasez înainte de acest potop, sau să fi văzut indiciile mele online, înainte ca ele să fie înghițite de umbre. Sper ca Adevărul să-și găsească calea.

Cu speranța deșirată, dar neatenuată, Elysium