Au trecut zece ani de când am părăsit România, iar ultimii trei ani au fost o adevărată ascensiune profesională aici, în Paris. Am terminat facultatea, apoi masterul, m-am angajat la o firmă de proiectare de top și am avansat rapid. Sunt apreciat de colegi și superiori, am un salariu decent, și mi-am făcut un cerc de prieteni români aici, în Franța, cu care mă înțeleg de minune. Totul e bine, totul e pe făgașul “succesului” pe care mi-l doream.

Și totuși… am luat o decizie care, pentru mulți, va părea de neînțeles: m-am hotărât să mă reîntorc definitiv în țară.

Știu, pare că dau cu piciorul la o carieră solidă, la un viitor predictibil și luminos aici, în inima Europei. Logic, nu are sens. Dar e ceva ce mă cheamă înapoi, ceva profund, un sentiment pe care nu-l pot explica. O atracție nespusă, o intuiție că drumul meu nu se mai află aici, în aglomerația pariziană, oricât de mult aș aprecia-o.

Invitația Contelui Artemie Solomon: O Întoarcere la Rădăcini?

Această decizie, care mocnea de ceva vreme în mine, a fost grăbită de o întâmplare cu adevărat ieșită din comun. Acum câteva săptămâni, am primit prin poștă ceva neașteptat: o carte de vizită elegantă, semnată de un anume Conte Artemie Solomon, și alături, o scrisoare. Dar nu orice scrisoare. Limbajul era arhaic, elevat, aproape poetic, o odă la un trecut uitat și la un viitor misterios.

Contele Artemie Solomon mă invita să vin în România. Spunea că are nevoie de “oameni ca mine”, de minți deschise și spirite curajoase, capabile să vadă dincolo de aparențe. Nu a dat detalii, doar a subliniat că este o oportunitate unică, o șansă de a contribui la ceva mult mai mare. Am simțit o vibrație aparte citind acele rânduri, o conexiune cu acele căutări ale adevărului pe care le-am început cu ani în urmă, pe canale de IRC, forumuri obscure și în discuțiile cu “Căutătorii Adevărului”.

Sunt absolut flatat! E o propunere pe cât de misterioasă, pe atât de incitantă. Cine e acest Conte Solomon? Ce vrea de la mine? Nu am absolut nicio idee, dar intuiția îmi spune că trebuie să mă duc. Poate că e pasul următor în călătoria mea, în înțelegerea realității.

Am pus câțiva bani deoparte cât am lucrat aici, așa că îmi voi permite să iau un sabatic. Îmi voi pregăti plecarea, voi lăsa în urmă această viață pariziană și mă voi arunca în necunoscut, înapoi spre casă.

Vă voi anunța ce și cum, pe măsură ce lucrurile se vor așeza. Sper doar că nu fac o greșeală. Sau, poate, tocmai asta este calea corectă.