M-am întors în țară. Acum doi ani. Știu, ultima mea postare era plină de entuziasm și de misterul unei invitații de la un conte. Realitatea, însă, a fost un duș rece. Recunosc, sunt un pic dezumflat. După șapte ani de studii și muncă în Paris, cu o carieră de proiectant în plină ascensiune, cu aprecieri și un cerc de prieteni români care mă considerau “expatul de succes”, aterizarea în România a fost… dificilă.

Am căutat să mă angajez. Și, la fiecare interviu, mi s-au oferit niște salarii de-a dreptul de mizerie. Chit că veneam cu experiență, cu un master dintr-o universitate pariziană de top, am fost privit cu o reticență ciudată. “Cum adică, un proiectant de top te-ai întors în România?” se întrebau toți, un amestec de neîncredere și invidie în priviri. Era ca și cum aș fi dat un autogol profesional.

Birocrație, Rigiditate și Un Sabatic Neașteptat

Am reușit, în cele din urmă, să mă angajez. Dar, tipic românesc, a fost prin PCR (pile, cunoștințe, relații), pe un salariu care, deși mai bun decât ofertele inițiale, era departe de standardele cu care mă obișnuisem. Cel mai frustrant a fost însă mentalitatea. Când le propuneam să automatizăm anumite procese, să folosim softuri noi, să implementăm abordări mai eficiente – exact genul de lucruri care mă făcuseră valoros în Franța – eram luat peste picior. “Țâșni tu cu ifose de Franța și ne zici nouă ce să facem?” Mi s-a replicat de nenumărate ori. Rigiditate, lipsă de viziune, o teamă de schimbare care mă indigna.

Nu am suportat mult. Am strâns din dinți câteva luni, dar indignarea a crescut constant. Mi-am dat demisia. Am realizat că nu pot funcționa într-un astfel de mediu. Oricum, pusesem câțiva bani deoparte cât lucrasem în Paris, așa că am zis că e momentul perfect pentru un an sabatic. Mi-am luat rucsacul în spate și am pornit să explorez România mea, de care, în anii de plecare, uitasem prea multe.

Reîntoarcerea la Rădăcini: Munți, Mănăstiri și Adevăruri Vechi

Acest an sabatic a fost, de fapt, o binecuvântare. M-am plimbat prin România în lung și-n lat. Am străbătut multe județe, am urcat munți, am explorat parcuri naționale, am dormit pe la cabane, dar și sub cerul liber, în cort. A fost o experiență super interesantă, de redescoperire a naturii și a propriei mele persoane.

Am avut și câteva întâlniri cu ursul, momente care-ți taie răsuflarea și te fac să realizezi cât de mic ești în fața naturii sălbatice. Am întâlnit alți oameni pe drum, unii călători singuratici ca mine, alții grupuri de prieteni. Am fost și singur, zile întregi, medidând în liniștea pădurii sau a vârfurilor de munte.

În peregrinările mele, am ajuns și prin sate aproape parasite, pe vârfuri de munte, și pe la mănăstiri vechi, ascunse de lume. Acolo, am început să citesc din nou cărți de misticism, de religie, volume prăfuite, găsite în bibliotecile chiliilor sau în colecții personale. Căutam mereu ceva, un răspuns la întrebările pe care mi le pusesem încă din studenție.

Parcă la biserică, în satele acelea uitate de lume, mă simt altfel. E o atmosferă diferită, o pace, o conexiune cu ceva mai vechi, mai profund. Nu e aceeași aglomerație și haos ca în orașele mari, ci o liniște care te invită la introspecție. Este ca și cum aceste locuri păstrează încă o parte din adevărul primordial, acel adevăr pe care îl căutăm cu “Căutătorii Adevărului”.

Acum, la sfârșitul acestui an sabatic, simt că sunt pregătit pentru un nou început. Nu știu exact ce mă așteaptă, sau dacă voi reîncerca să mă angajez într-un domeniu “clasic”. Dar un lucru e cert: Chemarea contelui Solomon și a misterelor pe care le-am explorat în Paris nu m-a părăsit. Cred că drumul meu este abia la început, și că răspunsurile se află undeva, aici, în pământul ăsta vechi și plin de secrete.