A mai trecut un an. Încă un an de la ultima postare, un an plin, intens, obositor, dar și cu momente de o claritate uimitoare. Sunt prins până peste cap cu facultatea, cu proiecte care par să se înmulțească exponențial, cu sesiuni de învățat care se întind până în zori. Petrec mai mult timp în biblioteca universității decât în propriul meu apartament. Rânduri de cărți, miros de hârtie veche și șoapte discrete – cam asta e coloana sonoră a vieții mele în ultima vreme.

Chiar dacă studiez inginerie, o ramură destul de rece și logică, nu mă pot abține să nu alunec și spre alte domenii. Merg la diverse cursuri facultative, chiar și la cele de filozofie și psihologie. Îmi place să înțeleg cum funcționează mintea umană, cum percepem realitatea, ce ne motivează. E un fel de completare, o evadare din ecuații și circuite. Mereu am simțit că există ceva mai mult sub suprafața lucrurilor, iar aceste cursuri îmi oferă perspective noi.

Visuri Spulberate: România Rămâne Departe, Iubirea se Destramă

Am o veste proastă. Sau, mai bine zis, două vești proaste. Prima e că nu am mai reușit să ajung în România. Pur și simplu, e prea complicat. Vara a trebuit să lucrez din greu pentru a-mi permite să îmi plătesc chiria și costurile de trai de aici. Bursa e foarte mică, mai mult onorifică decât una din care poți trăi decent în Paris. Fiecare euro e calculat, fiecare oră de muncă contează. E frustrant, dar nu am de ales.

Și, legat de asta, vine și a doua veste, mult mai dureroasă. M-am despărțit de prietena mea. De fapt, ea s-a despărțit de mine. E o rană deschisă. Îmi doream atât de mult să o aduc aici. Plănuiam să-i cumpăr un bilet de avion, să-i fac o surpriză. Puteam să împărțim camera mea, ar fi avut timp să învețe franceza și, cine știe, poate după câteva luni ar fi găsit de lucru sau s-ar fi înscris la facultate. Îmi imaginam deja viața noastră împreună aici, în orașul ăsta al dragostei și al culturii.

Dar realitatea a fost mult mai crudă. Am aflat de la niște prieteni comuni că a început să umble cu niște tipi dubioși. Când am confruntat-o la telefon – o conversație scurtă și plină de reproșuri, întreruptă de costurile exorbitante ale minutelor – mi-a spus că nu putea să stea singură atâta timp. Și că, cum nu am venit acasă vara trecută, s-a întâmplat la o petrecere. Mi-a spus că îi pare rău, că are remușcări, dar că “nici o relație platonică nu mai rezista să avem.”

Inima e frântă. E un gol imens, o dezamăgire care mă apasă mai mult decât toate examenele la un loc. E ciudat cum poți construi atâtea planuri, atâtea speranțe, și totul să se spulbere într-o clipă, din cauza distanței și a timpului.

Tot ce pot face acum e să încerc să mă adun. Să mă concentrez pe studii, pe căutările mele, pe acele adevăruri pe care am început să le explorez. Poate că în asta voi găsi un sens, o nouă direcție.

Cum zic francezii… “C’est la vie. On avance.”

(Asta e viața. Mergem înainte.)